Taina

Nimic din ce există nu este întâmplător…taina-cuvintepictate

Se așternu o lungă tăcere. Era așa liniște în pădure că se auzeau gândurile. Salmanul Ter  nu se așteptase ca el să nu fie cel ce primea darul suprem. Trecuseră doisprezece ani. În toate visele sale, de dincolo de timp, se vedea ținând în mână marea cheie a cunoașterii. Iar acum, alesul era altul. Ochii i se aprinseră de foc rău. Tocmai el, cel care avusese curajul să aleagă calea, așa cum o făcuse Primul Zeu, scriind în Cartea Sfântă… Străbătuse cele trei etape în pământ, fără obstacole, mai rămâneau cele trei sulițe. Dar nu lui îi erau hărăzite. Simțea că nu e drept, că nu e posibil ca tot ce învățase în anii grei să se piardă în negură. Nu se îmblânzise. Mai avea de învățat multe de la cei ce citeau gândurile și stelele, însă în luciul apei încă nu știa să vadă altceva decât propriul chip. Altarul cântător îl trezi cu sunete prelungi la care răspundeau pietrele. Ecoul se transformă în cânt. Un clopot de liniște ………………………………………..

Ploaia

ploaia-cuvintepictateSe deschiseseră porțile cerului. Și Ter știuse încă din vis, când coborâse între umbre. Planetele suprapuse îi readuseră puterea din învățătura străveche. Era furios. Aproape că scăpă toiagul. Nu putea pleca la drum fără el și cartea sacră cu înțelesuri și simboluri străvechi. Porni prin nori. Linia orizontului rămase himerică până când el născu furtuna, ducând norii către cetate. O lume asimetrică se născu la primul fulger ce străbătu cerul. Simbolică ruptură a spațiului… Norii începură a cerne lacrimi și cuvinte de tristețe ce se prelingeau pe pământul însetat de fapte bune. Fântâna secată din vârf de munte se umplea repede cu apă. Și el o voia tot mai multă, până la revărsare. Gândul că inelul cu ochi de șarpe îi căzuse în fântână, odată cu Iana, îl înnebunea. Pierdut pe neașteptate, îi făcea pierdute și puterile de a stăpâni graiul tuturor plantelor și animalelor. Și cum mai putea continua ce începuse? Mai era în stare, însă, a crește apele. De la rădăcină și din cer. Reuni izvoarele, negândind că astfel va acoperi urme. Dar niciodată, nimic nu se petrece la întâmplare. Povestea era scrisă demult, în alte vremuri și nimeni nu o putea schimba. Toate se plătesc și răsplătesc pe măsura faptelor. Prea mult e uneori prea puțin. Iana scăpase din vrajă. Tulburarea văzduhului o trezise. Când stăpânul ploii ajunse lângă fântână, găsi plutind, pe oglinda ei, o bucată de pâine. O aruncase cineva, pomană, pentru sufletele morților ce împânzeau locul. Supărarea lui porni vântul. Un vânt puternic ce îndoia copaci bătrâni. Fulgere tot mai dese împânzeau cerul. Mesteacănul de lângă fântână căzu secerat de trăznet. Crengile groase fumegau. Ploaia stinse focul ce ar fi vrut să prindă viață. Ploua a potop. Ploua a durere și neputință, a blestem și ură. Toate vietățile se ascundeau de frica morții, simțind că ploaia va continua zile și nopți până la solstițiu. Stăpânul ploii înfipse, adânc, în pământ un cuțit de argint, rostind cuvinte neînțelese. Apele se înmulțeau mereu, izvoarele clocoteau ieșind din mătci. În inima pădurii, însă, Iana era protejată, căci dincolo de peșteri și cercul de brazi bătrâni, stăpânul ploii nu avea putere. Ea reușise să ajungă, cu greu, dar cu îndrumarea celui ce o apăra încă de la naștere. Rămăsese o punte îngustă ce unea malurile lumilor cu ale vremilor. Era ajutorul dat de Zamolxe celor aleși. Ploaia curgea necontenit pentru că dincolo de toate, ea trebuia să spele sângele nevinovat, o nouă primăvară începea doar în curățenie. Zeii nu interveneau, era miracolul nașterii. Iubirea se naște din durere. Ca și nemurirea.

La mijlocul ceriului – Grigore Leșe

 

Cuvântul viu

cuvantviu-cuvintepictateE palid gândul de pomenire… S-a așternut o liniște de piatră. Au trecut anotimpuri și oamenii noi au uitat de cei vechi, chiar dacă viața prezentă e legată de cea trecută, cu firul ce biruiește moartea. Nu mai sângerează rănile, au rămas însă sculptate în marmură albă. Ce-a fost viața lor… de-abia mai găsim rare umbre, și mor morții noștri în fiecare zi, de durerea neînțelegerii noastre… Ce patimă or fi avut în priviri și ce roșu trebuie să fi fost sângele scurs pe trup și scut! Ce iubire nesfârșită pentru glie!… Ce dorință de moarte!…Purificați au fost de foc și fier cu gândul că sacrificiul lor e pentru noi, cei ce ar fi trebuit să fim mai buni ca ei. Dureroasă învățătură ce lipsește din toate cărțile! Murmură tainic pietrele pentru cei ce aud, freamătă pământul străbun pentru cei ce văd.

………………………………………………..

Cartea adevărului

carteaadevarului-cuvintepictateLa pagini scrise de mult, sufletul deschide cartea adevărului. Soarele împrăștie umbrele pe drumuri. Visele au fost desiș încurcat până când unul dintre ele, repetat nopți la rând, a stăruit să se împlânte pe buze. Adâncul oglinzii păstrează imaginea, nepătată de timpul trecut, ce strigă a neterminare. Poveste cărată peste vremuri, în vieți ce tot căutau colac ce salvare. Gânduri viscolite au împiedicat înțelegerea, până când am început să dezbrac hainele nepăsării. Liniile din palmă s-au încins, adevărul clocotește în sânge. Urc și cobor pe trepte de cuvânt. Mulți mi-au vândut vești, știind ce caut în umbra tăcerii.

………………

Adevărul de dincolo de tăcere

Suprapunem armuri peste suflet și în fiecare dimineață sorbim încet din ceașca aburindă cu viață. Suntem dependenți de lumină, de dragoste, de căldură și vise.  Gândurile se plimbă hai-hui și rar avem curajul să spunem ce inima ne spune. Câți sunt cei ce transformă adjectivele în verbe? Iar cei ce știu, înțeleg că a cunoaște viitorul nu înseamnă a tulbura intenția? Timpul se poate stăpâni, dar pentru asta avem nevoie de îndrăzneală, răbdare și discernământ. Ca să ne eliberăm de durere trebuie să înțelegem cauzele suferinței, să ne redescoperim în adâncimi și înălțimi. Să simțim gustul infinitului. Ne punem mereu întrebări cu privire la credință și chemarea sufletului, uitând că viața este de fapt o călătorie de vindecare, un drum din întuneric spre lumină, presărat cu pasiune, acceptare, dăruire, sacrificiu, străduință. Ne pierdem prin pădurea de îndoieli și confuzii, uităm că tot ce avem de făcut e să învățăm mereu, în fiecare clipă. Să găsim adevărul în cel mai pur sens. Suntem prizonierii propriilor noastre adăposturi care ne oferă false protecții, un confort iluzoriu. Încercăm mereu să creăm echilibrul cu prețul suferinței. Am uitat ce înseamnă răbdarea și ne dorim ca totul să se întâmple cât mai repede. Aici, acum nu înseamnă imediat. Sufletul este păstrătorul înțelepciunii. Câți dintre noi își mai ascultă tăcerile și mai ascultă în tăcere? Câți mai visează cu ochii deschiși? Câți mai trăiesc senzația amețitoare a descoperirii și a pasiunii? Uităm că la rădăcina sufletului a fost sădită o sămânță de stea. Soarele răsare și apune, omul luminează sau se întunecă. Sunt zile în care ni se pare că avem universul în palme și zile în care credem că ne-a părăsit până și propria singurătate. E greu să fii singur în mulțime, la fel cum e de greu să-ți pictezi viața în culorile altora. Câțiva au curajul să-și zdrelească palmele în sârma ghimpată ce desparte visele de gânduri. Ei rătăcesc adesea prin pădurea cu sentimente sau forează adânc în stâncile sorții. Puțini înțeleg că timpul e același și oricât ne-am dori să-l comprimăm sau dilatăm nu facem decât să ne agățăm cu disperare de el. Toți simțim nevoia de schimbare în toate nuanțele posibile, dar ca să o facem trebuie să reînvățăm drumul către suflet. Cel mai greu e să străbați drumul către tine, să rupi barierele si să deslușești misterul iubirii și al libertății, iar drumul pare greu doar atunci când te uiți după linia de sosire. Sufletul trebuie ascultat în tăcere, căci adevărul e dincolo de ea. Cobori în adâncimi ca să urci spre înălțimi. E un zbor spre profunzimi.

Cucerind furtuni

Și timpul se scurge fără oprire, fără odihnă spre poartă… Suntem singuri în mulțimea de oameni și culori ce ne distrag atenția de la cele de făcut. Flăcările s-au aprins și n-avem voie să le pierdem din priviri. Cu forțe supraomenești luptăm cu praful ce ne rănește, cu ceața ce ne ascunde, cu durerile ce ne apasă. Farul încă e departe, departe în apropierea sa de inimi. Ne luptăm cu valurile de ceață ce ne depărtează de noi, de toți, cu frigul ce pătrunde în oase. Lame de cuțite, vârfuri de săgeți otrăvite ne străpung și cu greu ne mai păstrăm rădăcinile. Sunt stânci ce ne rănesc tălpile și-n care cu credință și îndârjire ne-mplântăm. Și plâng sufletele pentru timpul ce se scurge, și pentru furtunile ce vor veni. Și inimile strigă pentru ce se va întâmpla și pentru ce a fost scris demult. Ridicăm palmele spre cer, îmbrățișând vântul ce-aduce schimbarea. Cât doare viitorul din trecut și-apasă fericirea cu dureri! Sunt vremuri grele și vor fi mai grele! Și timpul se scurge fără oprire, și clipele se-mpart… E-un azi în care mai păstrăm tăcere, pentru că lumea ce nu-i liniștită, doarme. E-aproape ziua când sângele va striga. E un pas până la poartă. Vom cuceri furtuni din suflete cu lumină. Sunt corăbii ce așteaptă îndrumarea. Sunt valuri mari de ape, sunt nori grei ce se adună. Sunt faruri ce aprind lumini spre cei ce nu mai văd. Sunt flăcări ce urcă spre cer și-apoi coboară-n fulger, un fulger care împrăștie suflete și-alege apa de nisip. Și curge nisipul, tot curge de parcă s-ar grăbi spre final… Din foc, nisip și apă apar cioburi de stele. Și ele vor înrăma poarta, iar vântul o va lustrui spre strălucire. Vin bărci din lemn vechi, vin altele mai noi văzînd sclipirea. Vor cuceri furtuni, vor învinge uragane ca să ajungă la țărm. Vietăți ciudate vor întâlni pe ape, păsări uriașe le vor acoperi constelațiile ce altădată îi ghidau. Mâl greoi vor scoate din ele ca să mai poată pluti, mâl ce va încerca să le înghită. Și timpul va tot curge fără oprire… Dangăt de clopot vechi va răsuna abătându-le de la drumul bun în noaptea neagră. Apa va arde ca să le arate malul, vântul va bate în pânzele ude de-atâtea lacrimi și neputință. Atunci vor învăța să vadă, chiar dacă ochii sunt închiși. Vor învăța s-audă glasul apei și strigătele focului, șoaptele vântului și chemarea pământului. Doar cucerind furtuni…chiar dacă timpul curge fără oprire, fără întoarcere…