Legea de a muri

legeadeamuri-cuvintepictateI-a ascultat fiecare vorbă, uitându-se cu admirație și atenție. Uneori este nevoie de timp și spațiu pentru gândire, însă nu uita că sufletul este fără timp. Oprește-te să asculți liniștea. Dacă ești tăcut, vei ajunge să îți simți calea. E atât de simplu adevărul! Se întâmpla aievea, sufletele zburau prin pădurea aceasta. Știa din poveștile vârstnicilor că sunt locuri unde ele se adună la sfat în noaptea când cerurile se deschid, așa cum o fac și cei vii. Și iată, unul dintre ele i-a vorbit. Un suflet cu chip de bătrân, cuminte, bun și primitor. Învățase să își deschidă sufletul și inima-i era curată. Avea încredere și trăia fără învinuire. La plecare, își lăsase voința pe altar și acum își îndeplinea legământul cu bucurie, căci nu simțise niciodată lipsa ei.Ochii ageri descopereau culori nebănuite în pădurea neagră. Fusese trimis în necunoscut să pună capăt răului. Și sufletu-i plângea de fericire știind că orice luptă e un joc și orice încercare înseamnă creștere. Tot sau nimic. Alesese ce era mai bine, împlinirea destinului. Dovadă erau sufletele ce îl însoțeau pe drum de mult timp, trecut, prezent și viitor. Era cel ales, primisese de la Marele Zeu un dar neprețuit pentru care mulțumea mereu și mereu. Cercul trebuia închis. Și dacă va muri aici, va continua să trăiască dincolo. Așa cum dacă va trăi aici, va muri dincolo. Viața fără de moarte nu se poate, ele sunt cercul și una din legile scrise pe tăblițe de aur. Știa ce are de făcut, avea totul adânc întipărit în inimă. Ziua se naște din noapte. Puterea zeilor era cu el.

Se înclină să primească soarele. În mâna lui, sabia prinse strălucire. În palmă i se strânseră toate puterile. Agilitatea îl ajutase mereu să iasă din momentele dificile, avea un simț înnăscut al strategiei. Închise ochii și se gândi la viața lui. Din zi și noapte, luase tot.Totul era o pregătire pentru această clipă. Cu toată zbaterea aceasta, norii treceau liniștiți mai departe. Cu toată arderea, lumea își va vedea de ale ei.

Iulia Em – Baladă fulgerată de vânt

Ploaia

ploaia-cuvintepictateSe deschiseseră porțile cerului. Și Ter știuse încă din vis, când coborâse între umbre. Planetele suprapuse îi readuseră puterea din învățătura străveche. Era furios. Aproape că scăpă toiagul. Nu putea pleca la drum fără el și cartea sacră cu înțelesuri și simboluri străvechi. Porni prin nori. Linia orizontului rămase himerică până când el născu furtuna, ducând norii către cetate. O lume asimetrică se născu la primul fulger ce străbătu cerul. Simbolică ruptură a spațiului… Norii începură a cerne lacrimi și cuvinte de tristețe ce se prelingeau pe pământul însetat de fapte bune. Fântâna secată din vârf de munte se umplea repede cu apă. Și el o voia tot mai multă, până la revărsare. Gândul că inelul cu ochi de șarpe îi căzuse în fântână, odată cu Iana, îl înnebunea. Pierdut pe neașteptate, îi făcea pierdute și puterile de a stăpâni graiul tuturor plantelor și animalelor. Și cum mai putea continua ce începuse? Mai era în stare, însă, a crește apele. De la rădăcină și din cer. Reuni izvoarele, negândind că astfel va acoperi urme. Dar niciodată, nimic nu se petrece la întâmplare. Povestea era scrisă demult, în alte vremuri și nimeni nu o putea schimba. Toate se plătesc și răsplătesc pe măsura faptelor. Prea mult e uneori prea puțin. Iana scăpase din vrajă. Tulburarea văzduhului o trezise. Când stăpânul ploii ajunse lângă fântână, găsi plutind, pe oglinda ei, o bucată de pâine. O aruncase cineva, pomană, pentru sufletele morților ce împânzeau locul. Supărarea lui porni vântul. Un vânt puternic ce îndoia copaci bătrâni. Fulgere tot mai dese împânzeau cerul. Mesteacănul de lângă fântână căzu secerat de trăznet. Crengile groase fumegau. Ploaia stinse focul ce ar fi vrut să prindă viață. Ploua a potop. Ploua a durere și neputință, a blestem și ură. Toate vietățile se ascundeau de frica morții, simțind că ploaia va continua zile și nopți până la solstițiu. Stăpânul ploii înfipse, adânc, în pământ un cuțit de argint, rostind cuvinte neînțelese. Apele se înmulțeau mereu, izvoarele clocoteau ieșind din mătci. În inima pădurii, însă, Iana era protejată, căci dincolo de peșteri și cercul de brazi bătrâni, stăpânul ploii nu avea putere. Ea reușise să ajungă, cu greu, dar cu îndrumarea celui ce o apăra încă de la naștere. Rămăsese o punte îngustă ce unea malurile lumilor cu ale vremilor. Era ajutorul dat de Zamolxe celor aleși. Ploaia curgea necontenit pentru că dincolo de toate, ea trebuia să spele sângele nevinovat, o nouă primăvară începea doar în curățenie. Zeii nu interveneau, era miracolul nașterii. Iubirea se naște din durere. Ca și nemurirea.

La mijlocul ceriului – Grigore Leșe