Clipa cere amintire

clipacereamintire-cuvintepictate

Fântâna-și tremura unda de durere. Degeaba striga Ostar la fiecare apus deasupra-i. La fiecare răsărit de lună șoptea cuvintele pe care nu i le spusese iubitei sale încă, dar nimic. Apa-i închisese drumul către Iana. Și toate celelalte drumuri îi erau închise de Ter. Dar el nu știa, încă. Acum părea că nu mai are putere. Părea prea târziu. Zilele curgeau, nopțile asemenea și nimic nu se schimba. Ostar stătea ca o stană de piatră la rădăcina fântânii. Răsăritul soarelui era cea mai mare povară, era semnul că o altă zi începe cu el pe astă lume și Iana în alt colț de lume. Visa în puținele clipe de somn și atunci era fericit, se regăseau lângă bătrâna cetate. Într-unul din vise Iana îi apăru mai frumoasă ca niciodată și-i spuse: Mă ascunde albastrul, dar tu știi că mai presus e lumina. Vino! Te aștept la lună plină în cetate.

………………………………………………………………………………………………………

 

Tablou : Tiorra – The english knight and the lady

Ploaia

ploaia-cuvintepictateSe deschiseseră porțile cerului. Și Ter știuse încă din vis, când coborâse între umbre. Planetele suprapuse îi readuseră puterea din învățătura străveche. Era furios. Aproape că scăpă toiagul. Nu putea pleca la drum fără el și cartea sacră cu înțelesuri și simboluri străvechi. Porni prin nori. Linia orizontului rămase himerică până când el născu furtuna, ducând norii către cetate. O lume asimetrică se născu la primul fulger ce străbătu cerul. Simbolică ruptură a spațiului… Norii începură a cerne lacrimi și cuvinte de tristețe ce se prelingeau pe pământul însetat de fapte bune. Fântâna secată din vârf de munte se umplea repede cu apă. Și el o voia tot mai multă, până la revărsare. Gândul că inelul cu ochi de șarpe îi căzuse în fântână, odată cu Iana, îl înnebunea. Pierdut pe neașteptate, îi făcea pierdute și puterile de a stăpâni graiul tuturor plantelor și animalelor. Și cum mai putea continua ce începuse? Mai era în stare, însă, a crește apele. De la rădăcină și din cer. Reuni izvoarele, negândind că astfel va acoperi urme. Dar niciodată, nimic nu se petrece la întâmplare. Povestea era scrisă demult, în alte vremuri și nimeni nu o putea schimba. Toate se plătesc și răsplătesc pe măsura faptelor. Prea mult e uneori prea puțin. Iana scăpase din vrajă. Tulburarea văzduhului o trezise. Când stăpânul ploii ajunse lângă fântână, găsi plutind, pe oglinda ei, o bucată de pâine. O aruncase cineva, pomană, pentru sufletele morților ce împânzeau locul. Supărarea lui porni vântul. Un vânt puternic ce îndoia copaci bătrâni. Fulgere tot mai dese împânzeau cerul. Mesteacănul de lângă fântână căzu secerat de trăznet. Crengile groase fumegau. Ploaia stinse focul ce ar fi vrut să prindă viață. Ploua a potop. Ploua a durere și neputință, a blestem și ură. Toate vietățile se ascundeau de frica morții, simțind că ploaia va continua zile și nopți până la solstițiu. Stăpânul ploii înfipse, adânc, în pământ un cuțit de argint, rostind cuvinte neînțelese. Apele se înmulțeau mereu, izvoarele clocoteau ieșind din mătci. În inima pădurii, însă, Iana era protejată, căci dincolo de peșteri și cercul de brazi bătrâni, stăpânul ploii nu avea putere. Ea reușise să ajungă, cu greu, dar cu îndrumarea celui ce o apăra încă de la naștere. Rămăsese o punte îngustă ce unea malurile lumilor cu ale vremilor. Era ajutorul dat de Zamolxe celor aleși. Ploaia curgea necontenit pentru că dincolo de toate, ea trebuia să spele sângele nevinovat, o nouă primăvară începea doar în curățenie. Zeii nu interveneau, era miracolul nașterii. Iubirea se naște din durere. Ca și nemurirea.

La mijlocul ceriului – Grigore Leșe