Promite-mi

Fă-ți casă în inima mea,

promite-mi că rămâi.

La început, 

din dragoste înalță pereții, 

cărămizi de dorințe și atingeri.

Din cuvinte, 

colorează ferestre,

o să vezi cum norii zâmbesc

și soarele strălucește 

din privirea mea.

Mai târziu, din tăceri 

să pictezi ușa,

o să înțelegi că

iubirea e pavajul

dintre timp și spațiu.

Tablou: Rebecca Pearl – Watercolor Heart

Pe diagonală… despre dragoste

pediagonaladespredragoste-cuvintepictate

Lucrurile se dezvăluie de la sine. Optica este personală, dar nu şi veridică.
A fi este un sens al vieţii.
Faptul petrecut este o veleitate pentru ca cel de-al doilea fapt să aibă loc. Deci putem spune că de fapt într-un lanţ, doar o verigă le angrenează pe celelalte sau că esenţial este numai faptul de la care se înlănţuiesc celelalte.
Deci un fapt face să parvină restul faptelor.
Cotidianul este înscris între a face ceva tu ca fiinţă, a deveni folositor, necesar pentru tine şi  a asculta de instinctele proprii pentru a te putea confirma şi înscrie în ţinuta de condiţii în care fiinţa ta capătă veridicitate.
IUBIREA e de o factură mai puţin avansată decât periplul de imagini senzoriale pe care tu le săvârşesti.
A căuta iubirea înseamnă a iubi şi a te desăvârşi pentru iubire. Ea nu este imaginea vieţii ci ESENŢA, care vrea să ducă la primordialitatea şi întregul caracterului.
Abia caracterul desăvârşeste EUL şi el te face să acţionezi şi să fii prompt pentru tine însuţi. Şi a fi prompt pentru tine însuţi înseamnă a purta iubire.
Natura e pragul de cunoaştere pragmatic. Tot ce e necesar este înregistrat cu precizie în natura lucrului. Esenţele devin volubile când se desăvârşeşte deplinătatea celestului din fiinţa umană.
Însăşi iubirea este celestă. De la a o cunoaşte şi până la desăvârşire este cale lungă de străbătut. Cunoaşterea derivă din necesitate. Necesitatea, ca îndemn, apare numai în cazul personalităţilor puternice.
Trebuie să fii o persoană prea bine conturată pentru tine însuţi ca să poţi să-ţi cunoşti necesităţile.
A te confirma cu un alt spirit este însăşi instinctul de apărare. Natura participă în mod veridic la dragoste.
Ce poate fi mai esenţial pentru viaţă decât doi îndăgostiţi pe o câmpie? Ei fac câmpia să rodească.
Natura desăvârşeşte chipul omului. Ea face să înflorească în om sentimentul de trăinicie. Să-ţi simţi gura uscată, iar iubitul să-ţi dăruiască sărutul. E norocul pe care numai începătorii îl au. Dar orice începător trebuie să intuiască începutul. Chemarea dintre doi tineri constă în dorinţa de a-nţelege şi a comunica, de a înfăptui comuniune spirituală. Spiritul se înalţă şi ei devin mult mai reali. Purificarea constă chiar în păcat. Păcatul primordial.
Trebuie să fii pur ca să înţelegi parfumul florilor, ciripitul păsărelelor. Te poţi transforma şi fără iubire, dar
ea vine şi te adaugă cadrului natural. Numai în mijlocul naturii devii puternic, stăpân pe tine însuţi.
Înţelegerea propriei persoană constă în comuniunea cu ceilalţi. A nu iubi este un sacrilegiu.
De aceasta se fereşte chiar însăşi natura. Ea se dăruieşte cu toată voluptatea, iar mareţia ei constă în dărnicie. Omul nu este constrâns să înţeleagă natura, dar pentru a fi om în adevăratul sens al cuvântului este necesar lucrul ăsta. Cutia Pandorei nu se desface decât în faţa celor meschini. Şi cea mai mare meschinărie este să nu iubeşti. Totul se rezumă la fapte, ele parvin senzorial şi te constrâng să rămâi o entitate.
Anotimpul iubirii este atunci când gura musteşte de adevăr.
Trebuie să o creşti în palmele tale şi apoi să o înalţi până la cer. Ea îţi altoieşte firea şi te fereşte de blazare.
Orice blazat este un bolnav psihic. Copacii dau în floare numai când există iubire adevărată. Trandafirii sunt condamnaţi la moarte când nu există iubire. Pentru ce ar exista această planetă dacă nu ar fi iubirea adevărată? Un peisaj nu e desăvârşit dacă în el nu sunt doi îndrăgostiţi. De orice fel. Dragostea este o placare în termeni filosofici.Filosofic este doar pasul făcut în alcov. Natura capătă veridicitate pentru tine doar când trăieşti starea de înălţare. Totul se conformează în rest, iar tu devii un sens al eului propriu.
În starea de factură morală cea mai înaltă te întrebi dacă ai reuşit să înţelegi sensul vieţii. În drumul tău până la iubirea adevărată totul este de factură morală. De-abia apoi reuşesti să înţelegi viaţa.
Dragostea îţi aduce demnitatea umană, demnitatatea vine din înălţarea pe care ţi-o aduce dragostea.

Tablou: Lauri Blank – Midsummer nights dream