Furtună

Să fie oare adevărat
că între noi furtuna și-a făcut loc?
Singurătatea ne cheamă și ne străpunge
Cu lame albastre de cuțit viclean
Tot răsucind adânc în suflet durere…

Înfrigurarea mai curmă câte o clipă…

Ca mai apoi,  la urmă, din lacrimi fierbinți
Să cadă ploi sinistre, alunecoase, drepte…

Tristeți

Nu găsesc vreo vină
omului ce șchiopătează
sau se împiedică
de-a lungul drumului.
Nu port pantofii lui și
nici nu-i car greutatea
ce o duce pe umerii îndoiți.
S-ar putea să fie ținte
ce-i însângerează tălpile,
ascunse vederii tuturor …
Nu-mi bat joc de omul
ce este jos astăzi,
căci nu am simțit lovitura
ce l-a îngenunchiat
și nici rușinea-i că-i acum căzut…
Mă rog să-și poată duce
povara pusă-n spate,
mă rog să nu se mai poticnească
apăsat de păcate…
Mă doare lăcomia
unor veșnici purtători de haine duble
de a-l atinge cu vorba sau cu piatra.

Praguri

Adulmec aerul curat ridicând coşul pieptului de câteva ori, apoi întreb oasele de dureri ce s-au perindat… Cobor spre propria-mi cenuşă, cobor încet şi-ncerc să mă mai mint. Mă rog Doamne, de tine! Strigătul se înalță ca păsările mării, cu disperare. Cândva mi-a fost teamă că se împrăştie noaptea, dar azi mă simt doar un trecător neliniștit, frământat de atâta absență. Pe cărarea vieții bălți de sânge se ascund sub iarba grasă, unde gândurile pasc tonuri de triste aduceri aminte. Sunt clipe de foc înalt, tot pârjolind cu limbi amare vechi frunze zdrobite-n trotuare, la capătul ascuns al drumului. Forajele sentimentelor scot la iveală ţiţeiul negru al deşertăciunii, ce-acoperă poteci încărcate de ramuri de dor, şoptind amintiri. Așteaptă-mă acum, sunt încă pe drum, e greu, e praf, e vânt, e frig în inima mea arsă și nu știu dacă să apar sau nu… Privirea ta de piatră chiar să fie, de piatră albă, și tot se strecoară spre ceața ochilor mei calzi. Joc lin soarta spre seară și adulmec cu nări fremătănd stele de dor aprinse. Ritmul frenetic mă îndeamnă să culeg pârguite fructe în clipa încremenită de dorință, fructe ce amintesc de timpuri ce-au trecut. Vino şi luminează-mi singurătatea! Iubirea e suprema răsplată ce crucea o înalţă dreaptă spre palmele sfinţite ce cuprind tot. Încă mai tremur ca o vietate înspăimântată de imensitate…Ajută-mă, ascultă-mă, așteaptă-mă! Îngenuncheată şi plină de întrebări, rugându-mă necontenit, am văzut lumina coborând pe umeri şi candela ce-n boltă se înălţa. Mai multă liniște, mai multă lumină. În cumpăna acestor zile încerc să văd ce fac cu viața mea… Lacrimile grele se șterg ca noaptea-n zori de zi.

Roua ochilor

Stau în casă topită de nesomn și gânduri. Mă cuprinde un frig dușman ce-n suflet mi s-a ascuns de mult și mă întreb de ce nimic nu mai este ca la început. Singurătatea, azi, mă doare parcă și mai mult, am strâns dureri în timp fără a mă plânge și amintiri am adunat de peste tot. Acopăr în piept un dor, ca pentru ultima oară, și nu-i de loc ușor. Și ploile neîncetat îmi bat la geam, iar camera mi se pare o colivie strâmtă. Lângă gratii şi uşi închise stau gândurile ucise în taina nopții. Pământul tot e îmbibat de ploaie ca şi sufletul. În umezeala lor, trotuarele au preluat imagini din prezent, și-mi oglindesc în ele pasul foşnitor, ca o creangă pe care miresme se leagănă greu. Merg pe poteci de suflet, cuprins de cleşti de fier şi fără de apărare în timp, fără de şanse, amorţit de frig şi frică, primejdioase ca o boală ce pătrunde în artere. Duc iar lacrimile înapoi la izvor, îngreunată de dor, împreună cu suspinul inimii. Rănile-mi sângerează şi fiecare clipă se scurge ca un izvor de suferinţă, iar stropii de rouă ai ochilor umezesc singurătatea. Suferinţe nevindecate ca niște cerneluri tămâioase. Mai prind în aripi setoase nemărginirea zilei și sper să se arate încet, ca o pasăre suavă, conturul tău. Și tu-mi apari târziu, cu lumina în ochi şi acelaşi dor care arde, cu braţele tremurătoare ca de fluture rănit. Teamă ai simțit în suflet și gânduri ai cutreierat ca să le alinți, dar n-ai mai vrut să stai pe loc și ai trezit păsările ce ne chemau cu țipete de încercare. Frumoasa clipă mă urmărea încet până m-am risipit în aerul călduț. Mi-a mai rămas doar ceasul cu nisip logodit cu timpul, timpul ce ne înconjoară și totuși e atât de puțin… Cine mai întreabă de noi? Cine mai ştie de noi? Torn restul de cucută în cupa de amar a destinului… M-ascund de ploi, dar știu că nu pot sta în calea sorții, m-ascund de ură și de neiubire, căci mi-e teamă că visele trec, deși rănile se-nchid până la urmă. Întunericul doare și simt în adâncuri arsura de parcă s-ar prăvăli peste mine focul cerului. În noapte umbrele se-aseamănă, mi-e frică, dar încă mai sper că lacrimile toate vor fi cândva nemuritoare stele. Roua ochilor și ruga-mi mai stau la căpătâi… Din ele ți-am făcut drumul spre mine și te aștept chemându-te din celelalte vieți . Sădesc mereu speranțe în suflet ca pe niște roze ce le voi oferi în dar iubirii. Mi-e dor, te văd cu ochii minții și te îmbrățisez plângând, apoi, te-adorm în gândurile mele și din smoala nopții se ivesc deasupra mari stele ce strălucesc. Rămâne doar să fi și tu cu mine… De vrei să știi cine sunt, privește cu o viață înapoi. Sunt prima cărămidă din zidul singurătății mele. Vei ști că fiecare clipă de căutare este o clipă de regăsire.

Gânduri

Amețeală, absențe,
nopți de somn legănat…
Să nu ne bucurăm prea devreme,
desigur va veni și ziua de apoi…
Pâna atunci… muncim și iubim.

Iubește câți mai puțini dumnezei
cheamă-i la tine seara,
când ești mai singur, mai sărac
și mai dat la o parte.
Cheamă-i în camera ta albă,
curată ca veșmântul viselor
și nenorocește-i cu necazurile tale…
Nu uita însă că mâine începe o nouă zi
și mai sunt multe de găsit, de cautat…
Gândul goneşte…

Urcuș

Călcați pândind, privind de ne e greu,
nu ne întindeți apă, nici străluciri de stele,
vă faceți că nu știți că-aici suntem mereu,
cu șira încă dreaptă, deși ducând cruci grele.

Sunt nori de plumb deasupra, e vifor împrejur
și umbre ce ar vrea să ne-ngreuneze calea,
dar tot urcăm pe creste tăioase spre azur,
știind că după dealuri, întinsă vine valea.

Noi am ales Iubirea, albă piatră de căpătâi,
și-atunci nu doare că ne-mpiedicăm ades,
ne ridicăm, știind că pasul ni-l urmăriți întâi,
și-apoi urcușul tainic, în zori de zi ales.

Ne răsucesc iluzii, de tălpi se-agață spini,
sunt păsări mari ce țipă și înegresc azi zarea
șerpi ce ne atacă iute, dar sus sunt lupi blajini,
cai liberi ce-n galop știm c-or albi cărarea.

Călcați pândind, privind de ne e greu,
nu ne întindeți apă, nici străluciri de stele…
Azi s-a oprit nisipul de tot în ceasul-zeu
și drept străbatem calea, știind de toate cele.

Jurământul

În faţa Dumnezeului şi a lui
a jurat că nu va mai putea
iubi pe altcineva,
dar ca orice om
jurământul şi-a călcat…
A suspinat prelung
când prefăcută-n piatră
a strigat:
” Aşteaptă! Stai!
Timpule mai dă-mi, te rog,
o clipă din mine… “

Ochii ploii

Din zare, al norilor răsuflet,
și poleiala cerului ce-apare,
se ghemuieşte orice suflet,
se năruieşte orice mare.

Sub pleoapa zilei care plouă
cu glasul jumătate de pripas,
privirea-mi o rotesc prin rouă
chemând din neguri ce a mai rămas.

Păsări uriașe-mi tulbură amintirea,
și marea-mi stă în loc de zare,
aștept pe stânci, chemând nemărginirea,
și arunc tot focul sufletului în mare.

Din flăcări se dezleagă vise,
se înalță-n ceruri fericirea,
rămân în ape doar dureri ucise
și le petrec pe toate cu privirea.