Emoția perfectă – Un fel de cronică a unui eveniment de excepție

E nevoie ca sufletul să fie preaplin ca să se reverse…
Vineri, 28 septembrie 2012, am fost la teatru. În Călărași.
VARIAȚIUNI ENIGMATICE
de Eric-Emmanuel Schmitt,
Regia: Mihai Lungeanu,
În distribuţie: ERIK LARSEN / CRISTI DIONISE &
                        ABEL ZNORKO / ŞTEFAN NIŢU. 
Am citit înainte informațiile despre spectacol pe siteul Centrului Cultural Județean Călărași.
“Un text de o mare sensibilitate, despre dragoste şi moarte, despre dragoste dincolo de moarte, despre relativitatea adevărului şi a minciunii. Doi bărbaţi evocă imaginea femeii dispărute. Amândoi au iubit-o; fiecare, însă, în felul său. Un mare scriitor, laureat al Premiului Nobel, renunţă la prezenţa ei fizică pentru a şi-o putea păstra în memorie, pentru a putea să-i scrie şi să-i dedice volume. Un bărbat obişnuit se căsătoreşte cu ea, o iubeşte, îi dedică întreaga viaţă, iar după moartea acesteia, continuă, în numele ei, corespondenţa cu scriitorul ca şi cum încă ar trăi. O întâlnire dramatică între cele două personaje, care-şi dispută iubirea cu înfrigurare.”
Suficient cât să atragă atenția. Cel puțin a mea.
Deseori sufletul mi se încrâncenează în lupta de a înțelege totul, de a ajunge la adevărul ce stă dincolo de noi. Am găsit că e ocazia de a vedea un alt punct de vedere, din unghiul opus, bărbătesc.
Replicile înșiruite perfect, curgeau firesc unele după altele. Pe măsura consumării clipelor, mă cuprindea un sentiment ciudat că trec prin toate stările, de la anxietate, la ură și brusc la iubire și iar înapoi, în dans nebun, rămânând complet vulnerabilă.
Cuvinte, gesturi, metafore și vise. Viața așa cum este ea…
Sufletul se strânge, descoperind că în fiecare personaj e puțin din tine, apoi crește ușor ca aluatul de pâine, frământat pe toate părțile, de bucurie că nu e niciun reflector care să te arate cu degetul. E demonstrația clară că trăim mai intens în universul paralel creat de noi, de mintea noastră, cu toate deformările realității ce le implică acest lucru. Puține se întâmplă în fața ochilor, cele mai multe în centrul inimii.
Intuiam schimbările de situație și cu toate astea nu mi-am pierdut interesul. Ciudat, nu sunt personaje pe care le iubești sau le urăști, sunt oameni care te intrigă, tocmai prin amestecul de sentimente ce te acoperă pe măsură ce îi cunoști și înțelegi, mixtură ce se așterne în straturi perfect egale de dragoste și ură.
Amalgam de sentimente. Încordare, crispare, orgoliu și luptă, defecte, vinovății, dezarmare, experimentare, dezorientare, speranță, disperare, lacrimi, zâmbete, abandon, miracole, punct de sprijin, schimbare, îmblânzire, panică în doze diferite pentru fiecare. Relațiile interumane așa cu sunt, reale, dicolo de coregrafia socială, pentru că  în fond, toți trăim dramatic situațiile, noi raportat la ceilalți, noi cu alții sau noi cu noi.
Adevăr și înțelepciune în complicațiile vieții. E plăcut să te studiezi din toate unghiurile…
M-a cuprins la final un soi de fericire, de neînțeles, descoperind că lupta lor e și a mea și merită să lupți pentru iubire, cu orice preț. Sigur că iubirea în conceptul acela pur, dorit în adâncurile sufletului de fiecare, căci toți purtăm crucea dorinței de a fi iubit și de a iubi, pentru ce suntem în esență, suflete, nu chipuri. Câți vor să accepte că timpul e ireversibil și ambalajul se deteriorează indiferent cât efort depunem? Probabilitatea ca cineva să ne dea timpul pierdut înapoi este zero. Ar fi frumos și simplu să putem sparge tiparele cu o piatră, să perseverăm în iubire. Clipă de clipă. Ar fi bine. Patinăm pe loc de prea mult timp. Singur, sufletul e liber de neputință, mortalitate și nepermanență.
Am rămas cu garda jos și culmea, nu îmi pasă, căci sunt într-o amorțeală plăcută. Pot doar să sper că nu va trece prea curând…
 E un spectacol al vieții și iubirii, interpretat magistral de Ștefan Nițu și Cristi Dionise, pe care nu e suficient să-l vezi o singură dată, pentru că este al tău și vibrează perfect în  fiecare colț al sufletului.

P.S. O să revin cu fotografii din arhiva personală. Și da, o să citesc cartea. Iar pentru cei care spun că lipsește ceva din piesa asta de teatru… răspunsul este: Voi!