Taina

Nimic din ce există nu este întâmplător…taina-cuvintepictate

Se așternu o lungă tăcere. Era așa liniște în pădure că se auzeau gândurile. Salmanul Ter  nu se așteptase ca el să nu fie cel ce primea darul suprem. Trecuseră doisprezece ani. În toate visele sale, de dincolo de timp, se vedea ținând în mână marea cheie a cunoașterii. Iar acum, alesul era altul. Ochii i se aprinseră de foc rău. Tocmai el, cel care avusese curajul să aleagă calea, așa cum o făcuse Primul Zeu, scriind în Cartea Sfântă… Străbătuse cele trei etape în pământ, fără obstacole, mai rămâneau cele trei sulițe. Dar nu lui îi erau hărăzite. Simțea că nu e drept, că nu e posibil ca tot ce învățase în anii grei să se piardă în negură. Nu se îmblânzise. Mai avea de învățat multe de la cei ce citeau gândurile și stelele, însă în luciul apei încă nu știa să vadă altceva decât propriul chip. Altarul cântător îl trezi cu sunete prelungi la care răspundeau pietrele. Ecoul se transformă în cânt. Un clopot de liniște ………………………………………..

Ploaia

ploaia-cuvintepictateSe deschiseseră porțile cerului. Și Ter știuse încă din vis, când coborâse între umbre. Planetele suprapuse îi readuseră puterea din învățătura străveche. Era furios. Aproape că scăpă toiagul. Nu putea pleca la drum fără el și cartea sacră cu înțelesuri și simboluri străvechi. Porni prin nori. Linia orizontului rămase himerică până când el născu furtuna, ducând norii către cetate. O lume asimetrică se născu la primul fulger ce străbătu cerul. Simbolică ruptură a spațiului… Norii începură a cerne lacrimi și cuvinte de tristețe ce se prelingeau pe pământul însetat de fapte bune. Fântâna secată din vârf de munte se umplea repede cu apă. Și el o voia tot mai multă, până la revărsare. Gândul că inelul cu ochi de șarpe îi căzuse în fântână, odată cu Iana, îl înnebunea. Pierdut pe neașteptate, îi făcea pierdute și puterile de a stăpâni graiul tuturor plantelor și animalelor. Și cum mai putea continua ce începuse? Mai era în stare, însă, a crește apele. De la rădăcină și din cer. Reuni izvoarele, negândind că astfel va acoperi urme. Dar niciodată, nimic nu se petrece la întâmplare. Povestea era scrisă demult, în alte vremuri și nimeni nu o putea schimba. Toate se plătesc și răsplătesc pe măsura faptelor. Prea mult e uneori prea puțin. Iana scăpase din vrajă. Tulburarea văzduhului o trezise. Când stăpânul ploii ajunse lângă fântână, găsi plutind, pe oglinda ei, o bucată de pâine. O aruncase cineva, pomană, pentru sufletele morților ce împânzeau locul. Supărarea lui porni vântul. Un vânt puternic ce îndoia copaci bătrâni. Fulgere tot mai dese împânzeau cerul. Mesteacănul de lângă fântână căzu secerat de trăznet. Crengile groase fumegau. Ploaia stinse focul ce ar fi vrut să prindă viață. Ploua a potop. Ploua a durere și neputință, a blestem și ură. Toate vietățile se ascundeau de frica morții, simțind că ploaia va continua zile și nopți până la solstițiu. Stăpânul ploii înfipse, adânc, în pământ un cuțit de argint, rostind cuvinte neînțelese. Apele se înmulțeau mereu, izvoarele clocoteau ieșind din mătci. În inima pădurii, însă, Iana era protejată, căci dincolo de peșteri și cercul de brazi bătrâni, stăpânul ploii nu avea putere. Ea reușise să ajungă, cu greu, dar cu îndrumarea celui ce o apăra încă de la naștere. Rămăsese o punte îngustă ce unea malurile lumilor cu ale vremilor. Era ajutorul dat de Zamolxe celor aleși. Ploaia curgea necontenit pentru că dincolo de toate, ea trebuia să spele sângele nevinovat, o nouă primăvară începea doar în curățenie. Zeii nu interveneau, era miracolul nașterii. Iubirea se naște din durere. Ca și nemurirea.

La mijlocul ceriului – Grigore Leșe

 

Cuvântul viu

cuvantviu-cuvintepictateE palid gândul de pomenire… S-a așternut o liniște de piatră. Au trecut anotimpuri și oamenii noi au uitat de cei vechi, chiar dacă viața prezentă e legată de cea trecută, cu firul ce biruiește moartea. Nu mai sângerează rănile, au rămas însă sculptate în marmură albă. Ce-a fost viața lor… de-abia mai găsim rare umbre, și mor morții noștri în fiecare zi, de durerea neînțelegerii noastre… Ce patimă or fi avut în priviri și ce roșu trebuie să fi fost sângele scurs pe trup și scut! Ce iubire nesfârșită pentru glie!… Ce dorință de moarte!…Purificați au fost de foc și fier cu gândul că sacrificiul lor e pentru noi, cei ce ar fi trebuit să fim mai buni ca ei. Dureroasă învățătură ce lipsește din toate cărțile! Murmură tainic pietrele pentru cei ce aud, freamătă pământul străbun pentru cei ce văd.

………………………………………………..

Cartea adevărului

carteaadevarului-cuvintepictateLa pagini scrise de mult, sufletul deschide cartea adevărului. Soarele împrăștie umbrele pe drumuri. Visele au fost desiș încurcat până când unul dintre ele, repetat nopți la rând, a stăruit să se împlânte pe buze. Adâncul oglinzii păstrează imaginea, nepătată de timpul trecut, ce strigă a neterminare. Poveste cărată peste vremuri, în vieți ce tot căutau colac ce salvare. Gânduri viscolite au împiedicat înțelegerea, până când am început să dezbrac hainele nepăsării. Liniile din palmă s-au încins, adevărul clocotește în sânge. Urc și cobor pe trepte de cuvânt. Mulți mi-au vândut vești, știind ce caut în umbra tăcerii.

………………

Prea mult

preamult-cuvintepictateToate în juru-ți sunt așa cum ești. Tot ce faci, după o vreme ți se întoarce. Pentru toate, azi, se cere plată…

Fiecare este o oglindă pentru cineva. Singura condiție este să aibă lumină în ochi. Lumină bună, lumină adevărată… E adevărat, cu o lumină adecvată, toate sufletele sunt frumoase și nepătate. Așa se face că cei fără suflet vor, cu orice preț, să lase amprente în suflete curate.

Călătorim, de-a lungul vieții, cu un Orient-Express ce se oprește, pentru o vreme, ba într-o haltă, ba într-o gară sau nu oprește de loc. Vine, însă, o zi în care, pur și simplu, simți că trebuie să tragi semnalul de alarmă și să spui: Stop! 

Câte gânduri și energii risipite, câți oameni ce-au ales greșit un drum… Cum să cunoască, dacă neagă adevărul, cum să înțeleagă, dacă nu mai simt?

Mult, a devenit, astăzi, prea mult.

…………………………….

Peștera gândului

În vechiul manuscris e așternută viața cu toate secretele și gândurile, bucuriile și suferințele, dorințele și neliniștile.  Puțini sunt cei ce-l pot răsfoi cu zâmbet pe buze, câțiva sunt cei ce se hrănesc cu paginile-i scrise. Lor li se divulgă secretele, fiindcă sunt cei ce nu trădează și nu judecă. Sunt scrieri din alte vremuri, de când cuvântul era păstrat cu sfințenie și iubit în peștera gândului.

……………………

Vremea biruinţei

vremeatradarii-cuvintepictateÎmi întorc mereu sufletul la vremea trădării, dar acum mă bucură fiecare rază de soare, tăcerea m-a învățat să culeg spice de aur din gunoiul gândurilor. Spatele întors oglinzii deschide ochii dincolo de ea. Ce-a fost va fi și ce va fi curând a fost demult. Cântul gloriei și al suferinței peste măsură, deopotrivă. Morminte fără semne și amintiri nespuse cer ușurare și rememorare. Au trecut patru ierni și clopotele bat răspunsul la întrebare, gând roditor. Au trecut nenumărate ierni pentru primăvara ce vine. Prea mulți și-au plecat capul în fața sorții. Prea multă risipă de timp și de suflete. Cei ce nu au iubit niciodată au lăsat fără durere să se distrugă o lume și istoria sa. S-au întunecat mințile. Amară pedeapsă a destinului, dar toate cu un rost. Din haos de foc se naște lumina. Și puterea crește când inimile se aprind. E vremea să împlinim și locul celor ce-au fost prin iertare și iubire. Căci suntem înviați din morți, ei strigă azi în sângele nostru. Atât le-a mai rămas, puterea de a striga. Greutatea morții lor ne apasă umerii ca să ne împlinim rostul și să ne merităm viața aici, acum. Sunt toți dincolo de amintire, dincolo de iubire și ură. Din suferință au crescut ziduri înalte până la cer.Vom birui oare pământul din noi? Căci toate câte sunt sunt înșelătoare, numai speranța e limpede. E tristă uitarea și doare, de asta îmi întorc mereu sufletul la vremea trădării. Pădurea nu uită. Nici pietrele ce au rămas semne peste timp. Câțiva mai  iubesc și nu i-au uitat pe cei ce nu mai sunt cu noi, dar au rămas podoabele amintirilor, umbrele din vis. Toate vor fi cum au fost, chair dacă noi nu vom mai trăi. O carte cu litere de foc păstrează sensul existenței noastre. Gândurile vii și biruința puterilor sufletești. Cei ce au ochi de văzut, văd.Vremea trădării s-a scurs și la fiecare pas apar semne de lumină. Pădurea freamătă și pietrele vorbesc. Se-apropie vremea biruinței.

Tablou: Andreas Zielenkiewicz – Life is a game