Clipa cere amintire

clipacereamintire-cuvintepictate

Fântâna-și tremura unda de durere. Degeaba striga Ostar la fiecare apus deasupra-i. La fiecare răsărit de lună șoptea cuvintele pe care nu i le spusese iubitei sale încă, dar nimic. Apa-i închisese drumul către Iana. Și toate celelalte drumuri îi erau închise de Ter. Dar el nu știa, încă. Acum părea că nu mai are putere. Părea prea târziu. Zilele curgeau, nopțile asemenea și nimic nu se schimba. Ostar stătea ca o stană de piatră la rădăcina fântânii. Răsăritul soarelui era cea mai mare povară, era semnul că o altă zi începe cu el pe astă lume și Iana în alt colț de lume. Visa în puținele clipe de somn și atunci era fericit, se regăseau lângă bătrâna cetate. Într-unul din vise Iana îi apăru mai frumoasă ca niciodată și-i spuse: Mă ascunde albastrul, dar tu știi că mai presus e lumina. Vino! Te aștept la lună plină în cetate.

………………………………………………………………………………………………………

 

Tablou : Tiorra – The english knight and the lady

Vraja

vraja-cuvintepictateToate sunt scrise în astre și oameni. Fiecare neam are învățăturile sale în cartea experienței proprii și toate neamurile trec în forma lutului prin focul jertfei și al purificării. Fiecare stea influențează un om și toate stelele oglindesc destine. Ostar își înălță ochii spre cer. Lumina însă nu venea de sus, ci de undeva din adâncul pădurii. Socoti că e porunca sorții să ajungă la ea. Frunzele șopteau tot mai clar pe măsură ce înainta, iar pădurea devenea tot mai colorată.

……………………………………….

Față în față

fatainfata-cuvintepictateSe țese istoria, o țesem și noi,
în lumea întreagă. Numărăm adversari
și probabili susținători pe tabla de șah a cuvintelor.
Dar lupta asta nu am învățat-o la școală…
Măsurăm, cu amărăciune ravagiile făcute,
încrederea zdruncinată și ne preschimbăm
în simboluri cunoscute demult.
Nu eroarea o ispășesc, ci adevărul,
nu singurătatea o ispășești, ci frica.
Ne învârtim în sensul invers vieții,
în flăcări înalte de idee ce le păstrăm și azi.
Încă ne plimbăm necunoscute în dimineți,
încă mai sorbim cu sete din izvorul adevărului,
cu pleoapele umede de rouă.
Suferim și strigăm pentru toți,
respectând promisiunile făcute,
inimile ne cresc pe măsura prieteniei.
Ne întristăm, când casele se transformă
în cimitire, dar nu punem vremii hotar,
doar moartea e întâlnirea viilor.
Am învățat că umbra măsoară ziua,
că ceasul nu măsoară timpul,
că vitregia sorții înseamnă împrimăvărarea istoriei.
Cuvântul e pecete și gândul eternă dăinuire.
Spate în spate, cercul e complet,
față în față, refacem povestea nespusă.
Tablou – Jurgen Geier

Altarul Păcii

altarulpacii-cuvintepictate

Asta mi-e vrerea! izbucni Ter cu furie. Chipul său nu dezmințea cu nimic această afirmație. Când cauți desăvârșirea, timpul devine nelimitat. Jurase pe umbra lui, la Altarul Păcii, să înlănțuiască soarele. Acum, scormonea în memorie. I-ar mai fi trebuit o singură zi. Grăbi pasul pe șirul de trepte de la intrare, strângând în mână amuleta. Era noaptea hotărâtă, la lună plină, între cele două sărbători importante, pietrele mari puteau fi date la o parte din calea soarelui. Și Oștirea nopții i s-ar fi supus fără crâcnire. În pumnii ei de fier energia străveche s-ar aduna armă distrugătoare. De teamă, s-ar pierde până și strălucirile stelelor.

E scris în stele destinul și Ter uitase să fie atent. Ura îl orbise. Timpul se măsoară în clipe, nu în zile și măsura energiei se învață la răsărit. În toate, e o măsură. Măsura aurie. El uitase semnul spiralic, forța cuvântului. Nimic mai crud pentru un sacerdot. Cearta pentru pământ și viață aduce moartea. Nu îi era de folos puterea de a vorbi cu morții, aceștia nu aveau voie să-i destăinuie viitorul. Marele Zeu veghea.

Astăzi, de atunci…

astazideatunci-cuvintepictateStrălucitoare zale căzură din lumină deoparte Ochii priveau spre cascada în ropot. Semăna cu o ploaie de vară ce înverzea frunzişul.

Sângele îi clocotea de amintiri din viitor. Erau împreună, lângă focul viu, în mireasmă liniștitoare de rășină arsă, meșterind statuete din ceramică, protectoare, pentru zilele ce vor veni. Nimic nu se făcea la întâmplare. Mâinile se mișcau ca și buzele. Cuvinte alese împreunate cu lut, mesaj fără vârstă, mesaj fără timp. Pământ, apă și suflet. Odată spuse, cuvintele, picături de înțelepciune străveche, duc la alte cuvinte și limitele atinse aduc limite mai îndepărtate. Cuvinte simple cu înțeles sacru.

Poruncile se hotărau pe muntele sfânt, în înălțimile pustii, acolo unde vibrația stâncilor te pătrunde până simți căderea în gol, unde totul e simplu, măreț și puternic, acolo, unde fruntea muntelui intră de cer. Străjuit de brazi cu rădăcini noduroase și coroane ce se scutură, drumul în sus e deschis doar celor aleși. Dincolo de brazi, colțurile de piatră ascund peșteri ce sunt deschise și închise doar de sacerdoți. Era imposibil ca cineva să intre fără să vrea și să fie dorit. Era țara semnelor, iar drumul – un labirint. Era locul unde se dobândea viața veșnică.

La începutul zilei, când cerul începea să se albească și prima rază de soare din oglinda de aramă prindea putere pentru a aprinde focul sacru, se adunau toți, în tăcere solemnă, pentru a asculta ce urma să fie. Soarele și oglinda aprindeau focul sfânt. Începură invocarea. Zamolxis, tu ești soarele, adu-ne lumina, luminează-ne! Pereții peșterii acoperiți de cristale începură să strălucească în mii de nuanțe, curcubeu. Preoții, în veșminte albe cu brâuri late, țesute cu fir de argint și opinci bătute cu ținte de bronz, se apropiară de foc cu mâinile ridicate. Tăcerea se așternu din nou, acoperind orice întrebare. Primeau toți marele dar, Darul Soarelui, și știau că imediat după primire venea și răspunsul. În liniștea deplină se auzi o voca ca un tunet. Comoara trebuie ascunsă spre păstrare. Semnele vremii vor vesti dimineața. Trecut fără viitor nu se poate, cum nici invers. Într-o zi binecuvântată va fi găsită. Și atunci toate vor fi ca la început.

…………….

 

Legea de a muri

legeadeamuri-cuvintepictateI-a ascultat fiecare vorbă, uitându-se cu admirație și atenție. Uneori este nevoie de timp și spațiu pentru gândire, însă nu uita că sufletul este fără timp. Oprește-te să asculți liniștea. Dacă ești tăcut, vei ajunge să îți simți calea. E atât de simplu adevărul! Se întâmpla aievea, sufletele zburau prin pădurea aceasta. Știa din poveștile vârstnicilor că sunt locuri unde ele se adună la sfat în noaptea când cerurile se deschid, așa cum o fac și cei vii. Și iată, unul dintre ele i-a vorbit. Un suflet cu chip de bătrân, cuminte, bun și primitor. Învățase să își deschidă sufletul și inima-i era curată. Avea încredere și trăia fără învinuire. La plecare, își lăsase voința pe altar și acum își îndeplinea legământul cu bucurie, căci nu simțise niciodată lipsa ei.Ochii ageri descopereau culori nebănuite în pădurea neagră. Fusese trimis în necunoscut să pună capăt răului. Și sufletu-i plângea de fericire știind că orice luptă e un joc și orice încercare înseamnă creștere. Tot sau nimic. Alesese ce era mai bine, împlinirea destinului. Dovadă erau sufletele ce îl însoțeau pe drum de mult timp, trecut, prezent și viitor. Era cel ales, primisese de la Marele Zeu un dar neprețuit pentru care mulțumea mereu și mereu. Cercul trebuia închis. Și dacă va muri aici, va continua să trăiască dincolo. Așa cum dacă va trăi aici, va muri dincolo. Viața fără de moarte nu se poate, ele sunt cercul și una din legile scrise pe tăblițe de aur. Știa ce are de făcut, avea totul adânc întipărit în inimă. Ziua se naște din noapte. Puterea zeilor era cu el.

Se înclină să primească soarele. În mâna lui, sabia prinse strălucire. În palmă i se strânseră toate puterile. Agilitatea îl ajutase mereu să iasă din momentele dificile, avea un simț înnăscut al strategiei. Închise ochii și se gândi la viața lui. Din zi și noapte, luase tot.Totul era o pregătire pentru această clipă. Cu toată zbaterea aceasta, norii treceau liniștiți mai departe. Cu toată arderea, lumea își va vedea de ale ei.

Iulia Em – Baladă fulgerată de vânt

Învățătura

invatatura-cuvintepictateE greu să pui piatră peste piatră, dar vis peste vis… Toate învățăturile sunt scrise într-o carte. Suflete și fapte, istorii.

Era vremea cănd regele ales era un Zeu, Dacos. Era vremea când din cer, nu mai ploua cu apă, ci cu săgeți. Văzute și nevăzute. Duhurile rele de sub ceruri coborâseră pe pământ. Primejdiile amenințau la tot pasul. În înteriorul cercului de brazi ardea focul viu străjuit de șase preoți și șase preotese ce se rugau în cor. Venise vremea ca merele de aur să fie duse în vârf de munte. Marele Preot calculase nopțile, una după cealaltă, așa cum o făcea mereu, stabilind soroacele. Noaptea se naște din zi, așa cum moartea se naște din viață. Trebuie să te naști ca să mori, cerc în cerc, dans rotit, mereu spirală.

Începuse a șaptea noapte din mănunchiul zilelor. Iana porni la drum, repetând în gând ce-i spusese Marele Preot, cu glas prefăcut în tunet.

Să n-o iei la stânga că-i poteca strâmbă, să o iei la dreapta, e poteca dreaptă, apoi înainte să mergi, să nu te sfiești! Să îngenunchezi la izvor, lângă măr, apa vie să bei, picurii să-i iei, apoi la răscruci, apa s-o arunci, vama s-o plătești, codrul este mare, fără lumânare! La bradul cel înalt este trecătoare. După ce-ai trecut, la prima fântână, să îngropi sub scut, merele de aur, comoara străbună.

 

 

 

 

MEMOR AMORIS

memoramoris-cuvintepictateCânta bufnița pe casă, dar Ostar nu o luă în seamă. Privea pe fereastră și visa cu ochii deschiși. O rază de Lună țintea, în întunericul nopții, brazii înalți ce păreau un grup de colindători. Avea o căsnicie trainică, o iubită frumoasă, albă ca raza aceea de Lună. Iana îi era lumina vieții. Alături de ea, viața era ca un vis frumos în care colindau plaiuri de rai. Dormea liniștită lăngă el, cu chipu-i fără preț, obosită după ziua grea. Îi pregătise bucate pentru drumul lung ce-l începea dimineață în ținutul Istrului. Rochia albă, fără mâneci, prinsă pe umărul drept cu o încuietoare ornamentală, lăsa deja să se vadă copilul ce era pe drum. Ce fericire mare îl cuprindea la gândul că Zeul etern le împlinise dorința! Îl frământau însă cuvintele pe care Iana le spusese la asfințitul soarelui.  Amintește-ți de dragostea noastră și după moartea mea!  Îi tăiase răsuflarea. Neștiind ce să-i răspundă, o cuprinse strâns în brațe și o sărută lung. Îi cuprinse chipul drag între palme și tăcere. Și somnul nu venea…
De câteva zile, pericolul amenința vechea inimă a țării. Și el,  căpetenie fiind, alesese primul plecarea. Sigura bucurie era reîntâlnirea cu Gemis, fratele Ianei, prietenul bun, tovarăș în atâtea lupte. Jocul vieții și al morții îi aducea împreună tot mai des.
Iana își adora fratele deși nu exista asemănare fizică între ei.
……………………………………………………………..