Veșmânt de nuntă

Îmbracă-mă
în verde de iarbă și frunze de codru,
în aur de spice și albastru de cer,
în lumină de lună și-n poleiala norului la apus,
în zid de cetate și mângâiere de vânt.

Îmbracă-mă
în cântec de păsări și oglinzi de ape,
în vârfuri de munte și-ntâiul pas de copil
în pagini de carte veche și-n dor de locuri sfinte,
în ploaie de vară și parfum de iubire.

Îmbracă-mă
în frumusețea lumii și sclipiri de soare,
în foșnet de pădure și susur de izvor,
în roua zorilor și în argint de stea,
în sărbători de iarnă și în culorile florilor.

Așa voi ști cum mi-au crescut iar aripi.
Trupul va lumina, sufletu-mi va străluci.

Tablou : Leonid Afremov – Misty love

Ploaia asta miroase a dragoste

Vezi tu, mansarda
se ghemuiește de atâta ploaie,
umerii-i se apleacă ciudat.
Azi, lacrimile cerului sunt grele…
Oameni se opresc mirați,
nu știu că apa asta
curăță sufletele
de culori sumbre și de pete vechi.
Se diluează cuvintele
până devin neînțelese,
până se face liniște deplină.
Plouă tare, plouă
și-n aer e parfum de dragoste.
Păcat că puțini mai închid ochii
și trag aer în piept.
Păcat că nu tac și n-ascultă…
Vezi tu, m-aș acoperi
de zgomotul ploii,
de zgomotul oamenilor,
cu palmele tale…

Fără tine

Fără tine
mă pierd în mii de lucruri
ca o revărsare de ape
cu nuanțe de verde 
magnetic.
Dragostea ce-ți port
se-nvolburează…
Tăcută,
în înfrigurarea ce mai curmă
câte o clipă,
te caut…
 
Tablou:
Vicente Romero Redondo-Sea

Iubirea-i o potecă

O țesătură de drumuri îmi sclipește în priviri
Și tot mai caut poteca poeziei
Pe care ai călcat și tu, și el, și ei,
Trosnind doruri, iubiri și amintiri.

Din inima țărânei am adunat legende și balade
Ca să le port mereu în sufletul ce arde…

Fără să vrea, pe el călcat-au ignoranții
Și m-au lovit, zdrobindu-mi harfa, gândul,
Mă tot trezeau la viață figuranții
Strunindu-mi din străfunduri cântul.

Acum de vor să-mi facă rugul în Agora
Ma duc încet, senină și împacată,
Voi arde-n flăcări-nalte, în ochii tuturora
Și-apoi din trupul meu, cenușă adunată,

Va mai rămâne doar seninul atâtor amintiri,
Ploi reci de doruri și, dusă de vânt,
Cenușa unei mari iubiri.
În rest… pământ.

Ești

Ești cerul ce veghează
nemurirea mea de-o clipă
când mă cuprinde dorul de iubire.
Ești câmpul din care adun
flori mari care cuvântă.
Ești cel ce-mi pune stele-n ochi
și cel care numără clipele
atunci când eu atrag în ispită ceasul.

Nu ești doar vis de noapte,
ești tot ce am căutat în mii de ani,
chiar și atunci când trupul
mi-era sculptat cu răni
de drumurile ce se ridicau
și spulberau
în cele patru zări,
drumuri întortochiate
ale destinului meu.

Am vrut să fiu eu … și-am devenit, iubindu-te.

Hai

Hai să-mpărțim pe din două iubirea
de ieri pentru azi și azi pentru mâine.
Hai să deschidem porțile dorului
când toate la viață acum știu să ne cheme.
Cu pieptul arzând  nu ne mai trebuie
nici cerul, nici pământul…
Hai vino și ne vom plimba printre stele
dragostea, zbor sincer și înalt
o să ne fie.
Ne vom opri, poate, din când în când,
lângă pomul cu mere,
adulmecându-l pe cel mai copt.

Îmbrățișare

Atingerea ta,
floare pe tâmpla mea.

Tandrețea, fată goală,
ce urcă la scăldat
în fântâna dragostei curată.

Suspinele-cascadă
dau nemurire clipei ce se topește.

Tinerețea țipă și învolburează
râul fierbinte al venelor.

Trupu-mi se ridică din piatră,
luminând ca soarele în bobul de rouă,
lăsându-ți alături conturul neterminat.


Tablou: Henry Asencio – Lovers embrace

Cânt

Dragoste fără pereche
te-am întâlnit în livezile de meri,
printre ghirlande de flori tremurătoare.
Ce pot acum mai mult să cer?
Mi se părea atunci c-a nins din ceru-nalt
cu albe petale
și sufletul mi-era vesel, de copil…
Nimic mai mult.
Usor, încet, tiptil,
m-am apropiat de tine.
Îmbrățisând iubire, am crezut
că va fi veșnică, fără pereche…
Trecut-au ani de-atunci…
Mai târziu, am văzut că încă mai sunt trepte.
Mai sunt destule înspre creasta mult visată,
la fel cum sunt de coborât în hău.