Speranță

aripidesuflet

Toți oamenii, indiferent de culorile lor, au în miez aceeași speranță de fericire. Unii dorm liniștiți cu palmele negre, alții sunt încrezători în mâinile lor. Mâini ce tânjesc după îmbrățișare sau mâini împreunate în rugăciune, înfășurate, protectoare. Instinctiv simt, se simt. Cu încredere se descoperă în alb și negru, cu frică, greșesc, în nuanțe. În lumea plină de frumos se arată fapte și lucruri de departe și aproape. Timp împreună la căldura unui foc de lemne sau a unei lumânări. În partea de jos a sufletului, la marginea ochilor, momente, imagini și vise. Când acasă e cuvântul iubire viața e completă și fericită. Culegem ce semănăm – rodul Iubirii. Din zorii Timpului.

Cândva ne vom regăsi toți de aceeași parte.

Arome de toamnă

Mi-ești vânzător de curcubeie,
le depozitez în picturi naive
între două lumi.

Înmoi pensula în ploaie,
în resturi de nori,
adun versuri în gând,
vrăjită de același vis
cu o pădure  fermecată,
stejari bătrâni,
cu coroane în formă de inimi
învăluite de un abur…
ca de un suflet.

Știu doar că e toamnă,
Copacii luminează
galben, roșu,
pe dinăuntru,
pe dinafară.

Mă încăpățânez
să pictez  litere mici,
subțiri și colorate,
pe aburul ce tare seamănă
cu sufletul tău…

Tresari, învăluit de arome tomnatice,
parfum de mere coapte și pâine caldă.
Miroase a pace. A iubire
zidită-n coajă de stejar.

Dau ecou visului,
încercând să păstrez șapte culori
pentru curcubeul perfect.
Ca să-l împart cu tine,
câte o culoare în fiecare zi.

Fugari

În prag de anotimp mut,
drumurile noastre
s-au încrucișat.

Luna,
lucitoare, blândă, mare,
ne-a călăuzit,
plouând lumină.

Te-am căutat
pe întunecatele cărări
până te-am găsit.

Nici  tu nu ai crezut
că drumurile urcă încet
spre aceeași stea.

Înghesuiți în constelații
ne învăluim trupurile
în șoapte.

Ne suntem
căpătâi și nemurire.

Privește!
Muguri de aripă
din dragoste apar…
Semne de împrimăvărare.

Ne-om săruta în zori de zi…
osteniți de alergarea
printre stele.

Știu, știi

Știi, cel mai frumos mă oglindesc

în ochii tăi.
Se spune…
unii oameni
trebuie să închidă ochii
ca să poată visa.
Cu tine, eu,
doar trebuie să îi deschid.
Câteodată
stau pe un nor moale,
picioarele-mi
se mută de pe pământ.
Aștept momentul
de a ne prinde-n
zbor.

Știu, câteodată
te fac să zâmbești,
cu mersul meu
stângaci pe sârmă,
dar de aici
mi-e mai ușor
să întind aripile.
Iubirea, viața,
au existat și înainte
de noi.
De ce cu toate astea
lumea se prăbușește ?

Știi, îți sorb cuvintele
atunci când spui
că viitorul
e următoarea oprire.

Știu cum este…
doar că uneori
am gânduri întunecate
și atunci, nu-mi mai doresc
decât să mă oglindesc
în ochii tăi.

Cum te iubesc?

Lasă-mă să număr în câte moduri.
Te iubesc în lățimea și înălțimea sufletului meu,
te iubesc cu pasiune și copilăros,
te iubesc pur și cu toată credința,
te iubesc cu zâmbete și printre lacrimi,
te iubesc liber și dincolo de corp,
te iubesc luptând și respirând,
te iubesc noaptea și la sfârșitul anului,
te iubesc cu rădăcini și aripi,
te iubesc cântând și ascultând,
te iubesc cu ochii închiși și în vis,
te iubesc ziua și la lumina lumânărilor,
te iubesc cu degetele răsfirate și cu pumnii strânși,
te iubesc ca niciodată și totuși…
cred că te voi iubi mai bine după moarte.
Încă mai am de învățat!

Tablou: Ivan Alifan – Lucky charm

Emoția perfectă – Un fel de cronică a unui eveniment de excepție

E nevoie ca sufletul să fie preaplin ca să se reverse…
Vineri, 28 septembrie 2012, am fost la teatru. În Călărași.
VARIAȚIUNI ENIGMATICE
de Eric-Emmanuel Schmitt,
Regia: Mihai Lungeanu,
În distribuţie: ERIK LARSEN / CRISTI DIONISE &
                        ABEL ZNORKO / ŞTEFAN NIŢU. 
Am citit înainte informațiile despre spectacol pe siteul Centrului Cultural Județean Călărași.
“Un text de o mare sensibilitate, despre dragoste şi moarte, despre dragoste dincolo de moarte, despre relativitatea adevărului şi a minciunii. Doi bărbaţi evocă imaginea femeii dispărute. Amândoi au iubit-o; fiecare, însă, în felul său. Un mare scriitor, laureat al Premiului Nobel, renunţă la prezenţa ei fizică pentru a şi-o putea păstra în memorie, pentru a putea să-i scrie şi să-i dedice volume. Un bărbat obişnuit se căsătoreşte cu ea, o iubeşte, îi dedică întreaga viaţă, iar după moartea acesteia, continuă, în numele ei, corespondenţa cu scriitorul ca şi cum încă ar trăi. O întâlnire dramatică între cele două personaje, care-şi dispută iubirea cu înfrigurare.”
Suficient cât să atragă atenția. Cel puțin a mea.
Deseori sufletul mi se încrâncenează în lupta de a înțelege totul, de a ajunge la adevărul ce stă dincolo de noi. Am găsit că e ocazia de a vedea un alt punct de vedere, din unghiul opus, bărbătesc.
Replicile înșiruite perfect, curgeau firesc unele după altele. Pe măsura consumării clipelor, mă cuprindea un sentiment ciudat că trec prin toate stările, de la anxietate, la ură și brusc la iubire și iar înapoi, în dans nebun, rămânând complet vulnerabilă.
Cuvinte, gesturi, metafore și vise. Viața așa cum este ea…
Sufletul se strânge, descoperind că în fiecare personaj e puțin din tine, apoi crește ușor ca aluatul de pâine, frământat pe toate părțile, de bucurie că nu e niciun reflector care să te arate cu degetul. E demonstrația clară că trăim mai intens în universul paralel creat de noi, de mintea noastră, cu toate deformările realității ce le implică acest lucru. Puține se întâmplă în fața ochilor, cele mai multe în centrul inimii.
Intuiam schimbările de situație și cu toate astea nu mi-am pierdut interesul. Ciudat, nu sunt personaje pe care le iubești sau le urăști, sunt oameni care te intrigă, tocmai prin amestecul de sentimente ce te acoperă pe măsură ce îi cunoști și înțelegi, mixtură ce se așterne în straturi perfect egale de dragoste și ură.
Amalgam de sentimente. Încordare, crispare, orgoliu și luptă, defecte, vinovății, dezarmare, experimentare, dezorientare, speranță, disperare, lacrimi, zâmbete, abandon, miracole, punct de sprijin, schimbare, îmblânzire, panică în doze diferite pentru fiecare. Relațiile interumane așa cu sunt, reale, dicolo de coregrafia socială, pentru că  în fond, toți trăim dramatic situațiile, noi raportat la ceilalți, noi cu alții sau noi cu noi.
Adevăr și înțelepciune în complicațiile vieții. E plăcut să te studiezi din toate unghiurile…
M-a cuprins la final un soi de fericire, de neînțeles, descoperind că lupta lor e și a mea și merită să lupți pentru iubire, cu orice preț. Sigur că iubirea în conceptul acela pur, dorit în adâncurile sufletului de fiecare, căci toți purtăm crucea dorinței de a fi iubit și de a iubi, pentru ce suntem în esență, suflete, nu chipuri. Câți vor să accepte că timpul e ireversibil și ambalajul se deteriorează indiferent cât efort depunem? Probabilitatea ca cineva să ne dea timpul pierdut înapoi este zero. Ar fi frumos și simplu să putem sparge tiparele cu o piatră, să perseverăm în iubire. Clipă de clipă. Ar fi bine. Patinăm pe loc de prea mult timp. Singur, sufletul e liber de neputință, mortalitate și nepermanență.
Am rămas cu garda jos și culmea, nu îmi pasă, căci sunt într-o amorțeală plăcută. Pot doar să sper că nu va trece prea curând…
 E un spectacol al vieții și iubirii, interpretat magistral de Ștefan Nițu și Cristi Dionise, pe care nu e suficient să-l vezi o singură dată, pentru că este al tău și vibrează perfect în  fiecare colț al sufletului.

P.S. O să revin cu fotografii din arhiva personală. Și da, o să citesc cartea. Iar pentru cei care spun că lipsește ceva din piesa asta de teatru… răspunsul este: Voi!

Dor cuvintele de dor

Tainic dor,cuvânt cu cuvânt, adunat în gând…

Poartă ce se deschide și se închide în suflet, de-atâtea vieți de nu mai știu… e toamnă sau e vară?

Se rotesc anotimpurile deasupra mea…

Ascuns dor, cuvânt lângă cuvânt, adânc în gând…

Lacăt ce fereacă vise în care încap doar doi

de-atâtea vieți, de nu mai știu… e iarnă, primăvară?

Se rotesc deasupră-mi cuvinte nerostite…

Clepsidra se răstoarnă spre al cincilea anotimp,

unde sunt, unde stau, cu durerile mele,

cu spaimele mele, cu speranțele și dorurile mele.

Toamnă, ce frumoasă ești!

M-am despărțit de vară
în miros de fum,
de parfum și de dor,
de ultim dans de frunze verzi
în prima adiere răcoroasă.

Ruginește încet pământul,
râde inima în roșu aprins
și ochii zâmbesc
în galben de soare și flori.

Nu mă satur să te privesc, toamnă…
Îmi colorezi visele
și-mi cântă culorile în suflet
simfonia iubirii.

E iar vremea visării,
e aproape clipa cuvintelor
ce prind viață, ieșind din vis.