Praf de stele

Suntem doar praf de stele în lumea asta, veche și nouă mereu…

Un mâine diferit ne-așteaptă, o altă zi în care nimic nu va mai fi ca înainte. Și toate continuă să se schimbe neîncetat. E lumea noastră în care e destul loc pentru toate și totuși… mai e nevoie de blândețe și înțelegere, de strălucire și de inimi iubitoare.

Suntem doar praf de stele, rotit în spirale de viață și infinit, dar mai avem nevoie de momente în care să ne oprim.

Ne oprim ca să întrebăm, să răspundem,
împărtășind și râs și lacrimi, și șoapte și respirații, și bucurii și dureri. E destul loc pentru toate…

Împărțim și împrăștiem cuvintele ca pe niște frunze eliberate de crengi, ca pe niște frunze pe care pământul le primește ca dar al copacilor ce știu că din iubire, eliberezi.

Cel mai frumos cadou, esența ființei… lumina de început și de sfârșit. Adevărul continuă să ardă viu, sufletul caută lumina-sămânță  plantată luni și sori în urmă, dincolo de adâncimea universului.

Suntem praf de stele, aur pur ce vibrează și rămâne treaz pentru dansul de la marginea cerului.

De mii de ani picură-n clepsidră iluzii…

apaTe-am căutat printre verbe și semne de punctuație,
în zori de zi, în nopți adânci
Am ascultat vântul și am dansat cu ploaia,
mii de ani au trecut… boabe mici de nisip.
Brațele-mi sunt încă aici, chiar și după întuneric, chiar și atunci când nu crezi.

De mii de ani picură-n clepsidră iluzii…
Căutam nisipul înșelător când am auzit vântul chemându-mă, am dansat împreună cu frunzele şi ploaia a început să cadă, trezind rana plantată de cuțit în spate.

Cu ochii închiși, te cred nebuneşte şi mărturisesc adevărul fragil, deschis, căzut la picioarele noastre – nevinovată iubire ucisă de-a lungul vieții. Te iert de neiertare când te ascunzi în toate verbele, printre toate semnele de punctuație… Am înțeles, de acum o mie de ani, că vii înapoi mereu şi nu mă lași să cad.

Dorință

Îmbrățișează-mă cu crengi înflorite,
mângâie-mă cu șoaptele frunzelor tale,
cutreieră-mi visele ca să-nțeleg…
nu e singurătate în întreg.

Adu-mi parfum de zile și de timp,
stoluri de doruri lecuite pe umeri,
altoiește-mi gândurile pentru
amintiri dulci…
sunt prea firave cuvintele mele.

Învie-mi sufletul spre seară
cu mireasmă de verde și miere,
Cheamă-mă la început de zi nouă
să înmuguresc la umbra ta.

 

Tablou:Gary Banfield – Desire

Oare…

Oare ce văd în ochii tăi

e ce obișnuiam să văd?

S-au așternut frunze
între mine și tine.
O să vină zăpezi,
urmele să le acopere…
În liniște, cerul va plânge
cu lacrimi mici de gheață.
O să vină o nouă zi
în care ne vom regăsi
troieniți în sentimente,
viscoliți de gânduri.
Ne vor privi tăcuți,
unii vor plânge,
speriați de înălțimi, iar noi,
vom continua la fel alergarea,
visându-ne viața
în apusul soarelui.
Viața mea în viața ta,
ochii tăi în ochii mei,
visele împreună.
Oare ce văd în ochii tăi,
e ce urmează să fie?
Semințele fericirii încolțesc
sub prima zăpadă.
John Currin – Lost window

Miroase a iarnă…

Nopțile au devenit lungi,
cu puține lumini,
aerul vibrează tare
a zăpezi veșnice…
Clipele tremură,
cresc și scad
cu fiecare clipire a ochilor
inundați de liniște.

Iarna-mi surâde
din străfundurile minții.

Atât de tăcută ești, noapte!

Și această lună nouă
ce cântă ascunsă din raze
aduse de căprioare sihastre…
Blândeţea lor alunecă pe ape,
ca o pătură de pace
ce crește stele în priviri.

Noapte de vis

peste lume cobori,
legănatul șirag de stele mii
într-un cântec s-aduni….
Un cerb semeț și singur
se adapă, din când în când,
cu suflet şi cu apă…
Vin nopți de iarnă
ce-mi desfac gândurile
în bucăți…

Destin

Nemărginirea…
cât de departe se-ntinde?

 Din când în când, destinul,
se mai opreşte şi oftând,
mai face câţiva paşi
către final.
Se opreşte cautând
în ochi, în zare,
un bob de rouă care
să-i astâmpere setea…



Pentru singurătate, 
pentru noapte,
sunt doar un fir de nisip…
tăcut, invizibil.

Destul nu e îndeajuns
pentru toate întrebările nerostite…
Întunericul vuiește a gol…

La miezul nopții, totul e posibil,
ochii devin depozite de fulgere.
Mă uit în urmă… și nu știu cum
am devenit
vestitorul furtunii.

Detalii

În fiecare copac,
o vioară cântă
neauzită de nimeni.
Nici nu o să crezi…

Există copaci
ce-n miez de noapte
își ridică rădăcinile
cu crengile lor mari și suflecate
și o pornesc la drum prin vise.
Există copaci
ce de-atâta râs
și tril de privighetoare,
devin poeți.
Există copaci
ce-și răscumpără păcatele,
devenind simple cadre de pat.
Și mai sunt copaci
ce zboară printre alți copaci
zi de zi, iar noaptea
se întorc în pământ.

Și nu, nu am uitat…
Sunt și copaci
ce plâng în culori
toamna.
Ochii lor văd
până departe acum.
Știu cine și unde sunt.
Și cad pe gânduri.

Poate că într-o altă lume
din viori se fac copaci
și cadrele de pat înmuguresc.
Poate…

Ei sunt copacii ce iubesc
așa cum respiră.