Liniște și pace – Mănăstirea Balaciu

Curtea bisericii năpădită de verde

Curtea bisericii năpădită de verde

Pe malul stâng al râului Ialomița, într-un loc liniștit, cu un farmec aparte, am găsit mănăstirea Balaciu. Un spațiu cu o istorie încâlcită. Construită între anii 1822-1825 de către Neacșu Pitișteanu, a servit ca biserică locuitorilor din satul cu același nume, până în anul 1929, când, din cauza inundațiilor, satul a fost dislocat. Biserica a rămas singură între de ape.

În 1929, biserica a fost transformată în mănăstire de călugări. Apoi, în 1961, în Vinerea patimilor, a fost închisă de regimul comunist. Anexele au fost dărâmate, iar călugării transferați la mănăstirea Căldărușani. Biserica a rămas în picioare și de astă dată, singură între câmpuri.

Sfânta Treime

Sfânta Treime

În vara anului 1990, au început lucrările de restaurare. Din vechiul edificiu nu se mai păstrează decât zidurile acestuia, până la centură. Biserica are formă de cruce, două turle, una deasupra naosului, celalaltă frontală, iar pridvorul deschis este ridicat pe douăsprezece coloane de piatră.

Pictura, în culori vii, de pe pereții interiori cuprinde scene din Vechiul și Noul Testament.

Maica Domnului

Maica Domnului

Sf Teodora și Sf. Parascheva

Sf Teodora și Sf. Parascheva

Înainte de toate

Înainte de toate,
semințe de stele
venim pe pământ.
Mai târziu
înfigem rădăcini

în adânc,
desfacem ramuri în înalt,
visăm minuni ca realitate.
……………………………………

 

 

 

Tablou: Mario Duguay – Enter and be raised

Pace și sens

Zbor printre amintiri, dintr-un timp în altul. Mă învăluie câteodată ce s-a întâmplat de mult, mă îmbrățișează cu brațe de fum… Vremea se întoarce, îi simt aroma în gerul iernii. Zăpada miroase straniu, a Carpați, umbrele se colorează, cerul se scutură de fluturi albi, rotitori. E noaptea amintirii miresmelor. Liniștea vine lin, fântână nesecată, ce mă îndepărtează de toate sau poate le îndepărtează pe toate. Mă cufund, ciutură sunt, nu mai pătrund la mine voci omenești și nici foșnete… Amintiri și pace înfloresc în noapte flori de cleștar din preaplinul sufletului. Miroase a munți și acum totul mi se pare că a luat-o de la început. E prima filă de poveste…

Mă trezesc? Adorm?  Visez?

Tablou: Luis Royo – The enchantment

Dorința

Mult timp am încercat să-mi schimb idei și dorințe. M-am lăsat doborâtă lângă Templul vieții, apoi am încercat să-mi schimb înfățișarea, crezând că astfel nu voi mai suferi. Am rupt din mătasea nopții steaua mea și-am învelit doar o dorință. Libertatea gândului. Am ascuns-o pentru că timpul devenise scurt și mă presa trecutul să tai vechi rădăcini de somn și de trezire. Rămăsesem blocată, pe marginea tristeții, în veghe, între ziduri nepăsătoare ce nu mă lăsau să zbor spre nori, punând frâu gândurilor toate. Aș fi vrut să mă preschimb în ploaie de stele ce mângâie cerul și din comete să-mi fac șuvițe aurii, dar am rămas aici pe margine de stâncă și apa mă cheamă. Mi-arunc privirea-n valuri și ochii adună stropi de rouă. Timpul pare prea grăbit…și mă simt blocată-n labirintul lui cu mâinile întinse spre stele. Se răzvrătesc gândurile-n mine și secundele ticăie surpând turnul timpului. Caut un punct de sprijin pentru ziua ce vine, dar mă adâncesc în apa singurătății ce mă ascunde. Mă atrage încă flacăra aprinsă a dorinței și mă întreb de sunt aproape de firul alb al zorilor. Pentru o clipă, inima se scufundă în pace și simt parfumul noii zile ce stă să se-mplinească. Golul imens al durerii se-acoperă cu speranță. Privesc trecutul și nu îl mai vreau parte din mine. Sunt colțuri de stâncă prea multe, ascunse-n zăpezi și drumul nu mai e descoperit pentru călătorii. Încerc să văd mai mult decât reflexia mea în ape și nu reușesc… Adevărul despre mine este mereu în schimbare. Am clădit un vis pe un drum suspendat și îl străbat pe vârfuri, temătoare. Cu mâinile mi-am păstrat echilibrul și din ape și lumină au apărut culori de curcubeu. Viitorul m-a primit în brațele sale. Mai am timp suficient să ajung la visele mele? Voi ma avea forță să fac ceea ce am de făcut? Cred în ziua de mâine și mai descopăr speranțe în locuri în care sunt greu de găsit. Știu când să vorbesc, știu când să ascult și știu că singura cale e calea dreaptă. Am învățat din greșeli măreția clipei. Totul e un puzzle lăsat spre rezolvare. Păstrez dorința cu gândul că binele va exista mereu. Păstrez dorința de a fi așa cum vreau. Tristă, bucuroasă, fericită, iubită, frumoasă, liberă. Cu tot ce e bun și rău.

În zori

În zori, când am deschis fereastra,
jumătate din mine s-a temut,
cealaltă a alergat pe străzi,
nebună de fericire.
Jumătate din mine mereu aleargă,
albastră și fulgerătoare,
cealaltă e stană de piatră,
nemișcătoare și întunecată.

Aș fi vrut să fie altfel…
să fug prin codrul adânc
și pașii să-mi lumineze.

Viața… o trecere de aripi albe
ce îndrăznesc spre zări
neatinse de nimeni.

Ușor, mă așez pe acoperișul lumii
în ziua ce se deșteaptă la lumină,
razele-mi dau târcoale,
și atunci îmi fac din ele
culcuș cald de vise.

Așteptare

Când vii din nou spre seară, Poezie,
cu pașii tăi înceți,
să mi te așezi pe umăr,
te rog mult! Fii blândă!
O rană adâncă, dureroasă,
mi-a frânt demult aripa visului,
mi-a mai rămas doar foșnetul
de zbor rostogolit.
Ca un balsam mă-nvăluie o boare
din aerul ce tremură de țipăt.
Țipa o pasăre ce-acum
zace ucisă în zare
de secunda timpului nemilos.

Mă-ntorc oftând de așteptare,
te-ntorci, căci n-ai uitat
cum alergam de mână
prin văi de dor.

Să ne rugăm

E sus, mereu acolo, Dumnezeu

Poate se roagă câteodată, seara
Sau poate a uitat de noi…

Ar trebui să ne rugăm și noi
Să nu-l uităm de tot…
Ne-o ajuta când ne-o fi greu
Să trecem ape mari și munți de foc
Ne-o da acolo, dramuri de noroc
Și fericire când s-o-mpuțina
Și zâmbete și o lumină-n case.
Și frigurile grele de prin oase
Le-o scoate, cu un soare bun.

Să ne rugăm măcar odată,
Spre seară când e timpul bun.