Lui Athos

Vine toamna si gasesc
O inima care canta
La o chitara veche.
Mai e loc si pentru cantec…
Canta-mi mereu
Fara oprire!
Pe o latura a genei
Se ingalbenesc frunzele.
Plangi cu setea naufragiatului
Care-si cere dreptul la viata.
Esti ca o pasare alba si singura.
Un gand singular despre viata.
Pe cate frunze galbene si rosii
Vor cadea picaturile vietii?
Incarci carute cu ganduri,
Fructele viselor.
Ploaia iti canta pe tampla
Ca o durere, ca un ciorchine.
Plangi clipa, caci
Clipa aduce vesnicie.
Frunzele din drum, purtate de vant
Ne cheama pe amandoi.
Suntem calatori speriati de furtuna
Si pasari in zbor ne arata calea.

Ovidiu Mihăilescu – Ploaia albastră

 

Potcoava

Găsim mereu potcoave vechi în drum şi le luăm încet în mână, mai aproape, să vedem ce gânduri au purtat prin vremi străvechi până la noi, prin ape, prin colb şi stânci, prin mari frunzare. Şi gândul nostru bate precum atunci fierarul ce-a pus în cal nădejdea şi bătea până-n străfunduri potcoava, gândul, ideea de cal, ideea de drum… O ţinem azi duşi de gând şi tot mai credem că mai există calul sau drumul sau voinicul ce călărea neînfricat, semeţ, tuguind căciula ca un munte nestrămutat, dar n-a rămas decât potcoava în colbul drumului şi atunci o ridicăm şi o luăm drept piesă de muzeu, deşi e ciobită şi de praf preaplină.

Despre surpriză sau neașteptare

E nevoie de călătorii. De drumuri. E nevoie să vezi perindându-se molcome câmpuri înverzite, odihnitoare, uneori acoperite cu pămătufuri galbene sau gri. Ori cuburile colorate ale unor case.Să simți foșnetul ușor al roților, câteodată scrâșnet, câteodată ritmul unor traverse. La capăt te așteaptă o neașteptare. O lumină. După atâtea umbre… lași iar gândurile să zboare ca niște păsări în adâncurile pădurii. Un câmp de mentă se prăbușește în plămaânii mei uscați de sete. O pasăre dă colțul după inimă. Se năruie în grimasa mea aranjată un timp în fața oglinzii. Și o idee care era pe moarte, iradiată, reapare în oglinda retrovizoare… La capăt… e surpriza. Oameni dragi care te înțeleg. Așa cum ești. Fără măști. Fără compromisuri. Doar tu…
The Doors – Riders on the storm
Google images

De Paşti

depasti-cuvintepictateTU, simbol al multora ce-au suferit,
peste puţin, la miezul nopţii,
încununat de grea lumină,
sub mâna blândă a Tatălui iubit,
iar te înalți să ne mai luminezi
şi noi… să credem că
Iubirea e totul pe pământ.
Când te ridici mai ia-ne din nevoi!
Sunt multe…
Sunt oameni, care, flămânzi,
îţi intră-n casă şi aprind lumini,
se roagă, apoi, îi năpădeşte plânsul.
Li-i greu.
Speranţele-s topite şi licărul de soare
pe care-l văd, renaşte-n ochii lor
un susur de lumină bună.
Întinde mâinile şi rupe
lanţurile acestei omeniri!
Atâtea veacuri de amar ne-apasă oasele
şi tot mai credem în zadar că suntem nevinovaţi.
Am inventat atâtea, crezând că ne putem spăla de grelele păcate…
Gândindu-ne la noi, am stat cu ochii aţintiți la tine,
miraţi că nu ziceai nimic,
rănit de ignoranţe şi de spini,
cu urme dureroase-n piept.
Dar te ridici în larga zare,
acolo unde lumina este fulg
şi puterea e Iubirea pentru tot şi toate.

Tablou: Linda Ginn – Old wodden cross

Pe diagonală… despre dragoste

pediagonaladespredragoste-cuvintepictate

Lucrurile se dezvăluie de la sine. Optica este personală, dar nu şi veridică.
A fi este un sens al vieţii.
Faptul petrecut este o veleitate pentru ca cel de-al doilea fapt să aibă loc. Deci putem spune că de fapt într-un lanţ, doar o verigă le angrenează pe celelalte sau că esenţial este numai faptul de la care se înlănţuiesc celelalte.
Deci un fapt face să parvină restul faptelor.
Cotidianul este înscris între a face ceva tu ca fiinţă, a deveni folositor, necesar pentru tine şi  a asculta de instinctele proprii pentru a te putea confirma şi înscrie în ţinuta de condiţii în care fiinţa ta capătă veridicitate.
IUBIREA e de o factură mai puţin avansată decât periplul de imagini senzoriale pe care tu le săvârşesti.
A căuta iubirea înseamnă a iubi şi a te desăvârşi pentru iubire. Ea nu este imaginea vieţii ci ESENŢA, care vrea să ducă la primordialitatea şi întregul caracterului.
Abia caracterul desăvârşeste EUL şi el te face să acţionezi şi să fii prompt pentru tine însuţi. Şi a fi prompt pentru tine însuţi înseamnă a purta iubire.
Natura e pragul de cunoaştere pragmatic. Tot ce e necesar este înregistrat cu precizie în natura lucrului. Esenţele devin volubile când se desăvârşeşte deplinătatea celestului din fiinţa umană.
Însăşi iubirea este celestă. De la a o cunoaşte şi până la desăvârşire este cale lungă de străbătut. Cunoaşterea derivă din necesitate. Necesitatea, ca îndemn, apare numai în cazul personalităţilor puternice.
Trebuie să fii o persoană prea bine conturată pentru tine însuţi ca să poţi să-ţi cunoşti necesităţile.
A te confirma cu un alt spirit este însăşi instinctul de apărare. Natura participă în mod veridic la dragoste.
Ce poate fi mai esenţial pentru viaţă decât doi îndăgostiţi pe o câmpie? Ei fac câmpia să rodească.
Natura desăvârşeşte chipul omului. Ea face să înflorească în om sentimentul de trăinicie. Să-ţi simţi gura uscată, iar iubitul să-ţi dăruiască sărutul. E norocul pe care numai începătorii îl au. Dar orice începător trebuie să intuiască începutul. Chemarea dintre doi tineri constă în dorinţa de a-nţelege şi a comunica, de a înfăptui comuniune spirituală. Spiritul se înalţă şi ei devin mult mai reali. Purificarea constă chiar în păcat. Păcatul primordial.
Trebuie să fii pur ca să înţelegi parfumul florilor, ciripitul păsărelelor. Te poţi transforma şi fără iubire, dar
ea vine şi te adaugă cadrului natural. Numai în mijlocul naturii devii puternic, stăpân pe tine însuţi.
Înţelegerea propriei persoană constă în comuniunea cu ceilalţi. A nu iubi este un sacrilegiu.
De aceasta se fereşte chiar însăşi natura. Ea se dăruieşte cu toată voluptatea, iar mareţia ei constă în dărnicie. Omul nu este constrâns să înţeleagă natura, dar pentru a fi om în adevăratul sens al cuvântului este necesar lucrul ăsta. Cutia Pandorei nu se desface decât în faţa celor meschini. Şi cea mai mare meschinărie este să nu iubeşti. Totul se rezumă la fapte, ele parvin senzorial şi te constrâng să rămâi o entitate.
Anotimpul iubirii este atunci când gura musteşte de adevăr.
Trebuie să o creşti în palmele tale şi apoi să o înalţi până la cer. Ea îţi altoieşte firea şi te fereşte de blazare.
Orice blazat este un bolnav psihic. Copacii dau în floare numai când există iubire adevărată. Trandafirii sunt condamnaţi la moarte când nu există iubire. Pentru ce ar exista această planetă dacă nu ar fi iubirea adevărată? Un peisaj nu e desăvârşit dacă în el nu sunt doi îndrăgostiţi. De orice fel. Dragostea este o placare în termeni filosofici.Filosofic este doar pasul făcut în alcov. Natura capătă veridicitate pentru tine doar când trăieşti starea de înălţare. Totul se conformează în rest, iar tu devii un sens al eului propriu.
În starea de factură morală cea mai înaltă te întrebi dacă ai reuşit să înţelegi sensul vieţii. În drumul tău până la iubirea adevărată totul este de factură morală. De-abia apoi reuşesti să înţelegi viaţa.
Dragostea îţi aduce demnitatea umană, demnitatatea vine din înălţarea pe care ţi-o aduce dragostea.

Tablou: Lauri Blank – Midsummer nights dream

Dumnezeu

Dumnezeu e bolnav şi singur… surghiunit.
Și totuşi, acasă, adună lacrimile lumii în ulcior.
Respiraţia-i grea, pasul obosit…
se uită îndurerat la fiul răstignit.

Aşteaptă zile mai bune în care
oamenii vor putea iarăşi să spere.

Ura e o piatră care răneşte.
Pe drumuri în urcuş sunt spini ce te pătrund până la os, dar nu-i nevoie să suspini, inima să-ţi frângi.

foto – Google images

De ceri puţin…

deceriputin-cuvintepictate

De la viaţă de ceri puţin, puţin vei primi. Cu atât mai mult, oamenii prin care-ți este dat să vieţuieşti îţi vor da puţin, de nu ceri mult. Şi cei mai mici, ca misiune omenească, vor face la fel. Doar când le ceri, ei îşi aduc aminte că-n viaţă  încă trebuie să dea şi nu doar să primească.

Atunci când pui seminţe în pământ, aştepţi! Ai răbdare.

Şi dragostea e o floare ce la prolog sămânţă-a fost întâi. Nu dispera şi timpul îţi va da. Un şir de ani pot trece, de vei avea răbdare şi vei iubi mereu aceeaşi floare, vei culege firava şi frumoasa înfăţişare ce pentru tine-ncet va deveni divină.
Gândul ca eşti Iubirea pe pământ.

 Tablou: Qiang Huang – Red rose 3